Cauta un cuvant


nume - NÚME, nume, s.n. 1. Cuvânt sau grup de cuvinte prin care numim, arătăm cum se cheamă o fiinţă sau un lucru, o acţiune, o noţiune etc. şi prin care acestea se individualizează. ♢ Nume de botez (sau mic) = prenume. Nume de familie = nume pe care îl poartă toţi membrii aceleiaşi familii şi care se transmite de la părinţi la copii. Ziua numelui = zi în care cineva îşi sărbătoreşte onomastica. ♢ Loc. adj. Fără (de) nume = a) care nu este ştiut, cunoscut; anonim, obscur; b) care impresionează puternic. ♢ Loc. adv. Pe nume = a) spunându-i numele, adresându-se cu numele; b) direct, răspicat. ♢ Loc. prep. în numele = a) în locul cuiva, din partea, din însărcinarea cuiva (sau a ceva); b) invocând puterea, autoritatea cuiva. ♢ Expr. Zi-i pe nume! = a) spune-mi numele lui, aminteşte-mi numele lui (de care nu-mi aduc aminte momentan); b) se spune când nu-ţi aminteşti momentan numele unui obiect, al unei fiinţe. A lovi (sau a păli, a-i trage cuiva una) în numele tatălui = a lovi, a-i trage (cuiva una) drept în frunte. (Fam.) Să nu-mi (mai) zici pe nume dacă = să mă desconsideri dacă, să nu mă mai recunoşti dacă A cunoaşte (pe cineva) numai după (sau din) nume sau a auzi de numele cuiva = a cunoaşte (pe cineva) din auzite, fără să-l fi văzut vreodată. A nu-i (mai) şti (sau auzi) cuiva de nume = a nu mai şti nimic despre cineva. A (nu) lua (cuiva ceva) în nume de rău = a (nu) se supăra, a (nu) interpreta în mod greşit cele spuse de cineva. A lua în nume de bine (pe cineva) = a aprecia (pe cineva), a ţine(la cineva). Pentru numele lui Dumnezeu! formulă exclamativă care însoţeşte o rugăminte sau care exprimă iritare, indignare, nedumerire. Pe numele (cuiva) = (despre un act, o proprietate etc.) înscris ca proprietate legală (a cuiva). (În imprecaţii) Veni-ţi-ar (sau pieri-ţi-ar) numele sau să nu(-ţi) mai aud de nume, nu ţi-aş mai auzi de nume, acolo sa-ţi rămână numele, se spune cuiva pe care nu-l poţi suferi, pe care doreşti să nu-l mai vezi niciodată, a cărui moarte o doreşti. ♦ (Fiz.) Sens. 2. Calificativ, atribut; poreclă; p.ext. titlu, rang. ♢ Loc. adv. Cu (sau sub) nume de = a) cu titlul de, sub formă de, în chip de; b) sub pretext că, pe motiv că, spunând că; ♢ Expr. (Numai) cu numele = de formă, fără să corespundă realităţii. 3. Reputaţie, faimă. ♢ Expr. A scoate (sau a-i ieşi, a scorni etc. cuiva) nume (rău) = a face cuiva sau a căpăta faimă, reputaţie rea, a (se) vorbi de rău despre cineva. A-şi face (un) nume = a ajunge cunoscut, vestit prin acţiuni pozitive. A-i merge (cuiva) numele că = a se spune despre cineva că 4. (Reg.) Pretext, motiv. 5. Termen generic pentru părţile de vorbire care se declină; spec. substantiv. ♢ Nume de agent = substantiv sau adjectiv care derivă dintr-un verb şi care denumeşte pe cel ce săvârşeşte acţiunea, pe autorul acţiunii. Nume predicativ = cuvânt care, împreună cu un verb cop**ativ, formează predicatul unei propoziţii. – Lat. nomen.

nume - NÚME, nume, s.n. 1. Cuvânt sau grup de cuvinte prin care numim, arătăm cum se cheamă o fiinţă sau un lucru, o acţiune, o noţiune etc. şi prin care acestea se individualizează. ♢ Nume de botez (sau mic) = prenume. Nume de familie = nume pe care îl poartă toţi membrii aceleiaşi familii şi care se transmite de la părinţi la copii. Ziua numelui = zi în care cineva îşi sărbătoreşte onomastica. ♢ Loc. adj. Fără (de) nume = a) care nu este ştiut, cunoscut; anonim, obscur; b) care impresionează puternic. ♢ Loc. adv. Pe nume = a) spunându-i numele, adresându-se cu numele; b) direct, răspicat. ♢ Loc. prep. în numele = a) în locul cuiva, din partea, din însărcinarea cuiva (sau a ceva); b) invocând puterea, autoritatea cuiva. ♢ Expr. Zi-i pe nume! = a) spune-mi numele lui, aminteşte-mi numele lui (de care nu-mi aduc aminte momentan); b) se spune când nu-ţi aminteşti momentan numele unui obiect, al unei fiinţe. A lovi (sau a păli, a-i trage cuiva una) în numele tatălui = a lovi, a-i trage (cuiva una) drept în frunte. (Fam.) Să nu-mi (mai) zici pe nume dacă = să mă desconsideri dacă, să nu mă mai recunoşti dacă A cunoaşte (pe cineva) numai după (sau din) nume sau a auzi de numele cuiva = a cunoaşte (pe cineva) din auzite, fără să-l fi văzut vreodată. A nu-i (mai) şti (sau auzi) cuiva de nume = a nu mai şti nimic despre cineva. A (nu) lua (cuiva ceva) în nume de rău = a (nu) se supăra, a (nu) interpreta în mod greşit cele spuse de cineva. A lua în nume de bine (pe cineva) = a aprecia (pe cineva), a ţine(la cineva). Pentru numele lui Dumnezeu! formulă exclamativă care însoţeşte o rugăminte sau care exprimă iritare, indignare, nedumerire. Pe numele (cuiva) = (despre un act, o proprietate etc.) înscris ca proprietate legală (a cuiva). (În imprecaţii) Veni-ţi-ar (sau pieri-ţi-ar) numele sau să nu(-ţi) mai aud de nume, nu ţi-aş mai auzi de nume, acolo sa-ţi rămână numele, se spune cuiva pe care nu-l poţi suferi, pe care doreşti să nu-l mai vezi niciodată, a cărui moarte o doreşti. ♦ (Fiz.) Sens. 2. Calificativ, atribut; poreclă; p.ext. titlu, rang. ♢ Loc. adv. Cu (sau sub) nume de = a) cu titlul de, sub formă de, în chip de; b) sub pretext că, pe motiv că, spunând că; ♢ Expr. (Numai) cu numele = de formă, fără să corespundă realităţii. 3. Reputaţie, faimă. ♢ Expr. A scoate (sau a-i ieşi, a scorni etc. cuiva) nume (rău) = a face cuiva sau a căpăta faimă, reputaţie rea, a (se) vorbi de rău despre cineva. A-şi face (un) nume = a ajunge cunoscut, vestit prin acţiuni pozitive. A-i merge (cuiva) numele că = a se spune despre cineva că 4. (Reg.) Pretext, motiv. 5. Termen generic pentru părţile de vorbire care se declină; spec. substantiv. ♢ Nume de agent = substantiv sau adjectiv care derivă dintr-un verb şi care denumeşte pe cel ce săvârşeşte acţiunea, pe autorul acţiunii. Nume predicativ = cuvânt care, împreună cu un verb cop**ativ, formează predicatul unei propoziţii. – Lat. nomen. NÚME s. 1. denumire, numire, (livr.) denominaţie, (rar) intitulare, (înv.) titlu, titulatură. (Ce ~ poartă?) 2. nume de botez v. prenume; nume de familie = patronim, patronimic, (înv. şi reg.) poreclă; nume mic v. prenume. 3. v. poreclă. 4. v. apelativ. 5. v. substantiv. 6. v. reputaţie.

nume - NÚME, nume, s.n. 1. Cuvânt sau grup de cuvinte prin care numim, arătăm cum se cheamă o fiinţă sau un lucru, o acţiune, o noţiune etc. şi prin care acestea se individualizează. ♢ Nume de botez (sau mic) = prenume. Nume de familie = nume pe care îl poartă toţi membrii aceleiaşi familii şi care se transmite de la părinţi la copii. Ziua numelui = zi în care cineva îşi sărbătoreşte onomastica. ♢ Loc. adj. Fără (de) nume = a) care nu este ştiut, cunoscut; anonim, obscur; b) care impresionează puternic. ♢ Loc. adv. Pe nume = a) spunându-i numele, adresându-se cu numele; b) direct, răspicat. ♢ Loc. prep. în numele = a) în locul cuiva, din partea, din însărcinarea cuiva (sau a ceva); b) invocând puterea, autoritatea cuiva. ♢ Expr. Zi-i pe nume! = a) spune-mi numele lui, aminteşte-mi numele lui (de care nu-mi aduc aminte momentan); b) se spune când nu-ţi aminteşti momentan numele unui obiect, al unei fiinţe. A lovi (sau a păli, a-i trage cuiva una) în numele tatălui = a lovi, a-i trage (cuiva una) drept în frunte. (Fam.) Să nu-mi (mai) zici pe nume dacă = să mă desconsideri dacă, să nu mă mai recunoşti dacă A cunoaşte (pe cineva) numai după (sau din) nume sau a auzi de numele cuiva = a cunoaşte (pe cineva) din auzite, fără să-l fi văzut vreodată. A nu-i (mai) şti (sau auzi) cuiva de nume = a nu mai şti nimic despre cineva. A (nu) lua (cuiva ceva) în nume de rău = a (nu) se supăra, a (nu) interpreta în mod greşit cele spuse de cineva. A lua în nume de bine (pe cineva) = a aprecia (pe cineva), a ţine(la cineva). Pentru numele lui Dumnezeu! formulă exclamativă care însoţeşte o rugăminte sau care exprimă iritare, indignare, nedumerire. Pe numele (cuiva) = (despre un act, o proprietate etc.) înscris ca proprietate legală (a cuiva). (În imprecaţii) Veni-ţi-ar (sau pieri-ţi-ar) numele sau să nu(-ţi) mai aud de nume, nu ţi-aş mai auzi de nume, acolo sa-ţi rămână numele, se spune cuiva pe care nu-l poţi suferi, pe care doreşti să nu-l mai vezi niciodată, a cărui moarte o doreşti. ♦ (Fiz.) Sens. 2. Calificativ, atribut; poreclă; p.ext. titlu, rang. ♢ Loc. adv. Cu (sau sub) nume de = a) cu titlul de, sub formă de, în chip de; b) sub pretext că, pe motiv că, spunând că; ♢ Expr. (Numai) cu numele = de formă, fără să corespundă realităţii. 3. Reputaţie, faimă. ♢ Expr. A scoate (sau a-i ieşi, a scorni etc. cuiva) nume (rău) = a face cuiva sau a căpăta faimă, reputaţie rea, a (se) vorbi de rău despre cineva. A-şi face (un) nume = a ajunge cunoscut, vestit prin acţiuni pozitive. A-i merge (cuiva) numele că = a se spune despre cineva că 4. (Reg.) Pretext, motiv. 5. Termen generic pentru părţile de vorbire care se declină; spec. substantiv. ♢ Nume de agent = substantiv sau adjectiv care derivă dintr-un verb şi care denumeşte pe cel ce săvârşeşte acţiunea, pe autorul acţiunii. Nume predicativ = cuvânt care, împreună cu un verb cop**ativ, formează predicatul unei propoziţii. – Lat. nomen. NÚME s. 1. denumire, numire, (livr.) denominaţie, (rar) intitulare, (înv.) titlu, titulatură. (Ce ~ poartă?) 2. nume de botez v. prenume; nume de familie = patronim, patronimic, (înv. şi reg.) poreclă; nume mic v. prenume. 3. v. poreclă. 4. v. apelativ. 5. v. substantiv. 6. v. reputaţie. núme s. n., art. númele; pl. núme

nume - NÚME, nume, s.n. 1. Cuvânt sau grup de cuvinte prin care numim, arătăm cum se cheamă o fiinţă sau un lucru, o acţiune, o noţiune etc. şi prin care acestea se individualizează. ♢ Nume de botez (sau mic) = prenume. Nume de familie = nume pe care îl poartă toţi membrii aceleiaşi familii şi care se transmite de la părinţi la copii. Ziua numelui = zi în care cineva îşi sărbătoreşte onomastica. ♢ Loc. adj. Fără (de) nume = a) care nu este ştiut, cunoscut; anonim, obscur; b) care impresionează puternic. ♢ Loc. adv. Pe nume = a) spunându-i numele, adresându-se cu numele; b) direct, răspicat. ♢ Loc. prep. în numele = a) în locul cuiva, din partea, din însărcinarea cuiva (sau a ceva); b) invocând puterea, autoritatea cuiva. ♢ Expr. Zi-i pe nume! = a) spune-mi numele lui, aminteşte-mi numele lui (de care nu-mi aduc aminte momentan); b) se spune când nu-ţi aminteşti momentan numele unui obiect, al unei fiinţe. A lovi (sau a păli, a-i trage cuiva una) în numele tatălui = a lovi, a-i trage (cuiva una) drept în frunte. (Fam.) Să nu-mi (mai) zici pe nume dacă = să mă desconsideri dacă, să nu mă mai recunoşti dacă A cunoaşte (pe cineva) numai după (sau din) nume sau a auzi de numele cuiva = a cunoaşte (pe cineva) din auzite, fără să-l fi văzut vreodată. A nu-i (mai) şti (sau auzi) cuiva de nume = a nu mai şti nimic despre cineva. A (nu) lua (cuiva ceva) în nume de rău = a (nu) se supăra, a (nu) interpreta în mod greşit cele spuse de cineva. A lua în nume de bine (pe cineva) = a aprecia (pe cineva), a ţine(la cineva). Pentru numele lui Dumnezeu! formulă exclamativă care însoţeşte o rugăminte sau care exprimă iritare, indignare, nedumerire. Pe numele (cuiva) = (despre un act, o proprietate etc.) înscris ca proprietate legală (a cuiva). (În imprecaţii) Veni-ţi-ar (sau pieri-ţi-ar) numele sau să nu(-ţi) mai aud de nume, nu ţi-aş mai auzi de nume, acolo sa-ţi rămână numele, se spune cuiva pe care nu-l poţi suferi, pe care doreşti să nu-l mai vezi niciodată, a cărui moarte o doreşti. ♦ (Fiz.) Sens. 2. Calificativ, atribut; poreclă; p.ext. titlu, rang. ♢ Loc. adv. Cu (sau sub) nume de = a) cu titlul de, sub formă de, în chip de; b) sub pretext că, pe motiv că, spunând că; ♢ Expr. (Numai) cu numele = de formă, fără să corespundă realităţii. 3. Reputaţie, faimă. ♢ Expr. A scoate (sau a-i ieşi, a scorni etc. cuiva) nume (rău) = a face cuiva sau a căpăta faimă, reputaţie rea, a (se) vorbi de rău despre cineva. A-şi face (un) nume = a ajunge cunoscut, vestit prin acţiuni pozitive. A-i merge (cuiva) numele că = a se spune despre cineva că 4. (Reg.) Pretext, motiv. 5. Termen generic pentru părţile de vorbire care se declină; spec. substantiv. ♢ Nume de agent = substantiv sau adjectiv care derivă dintr-un verb şi care denumeşte pe cel ce săvârşeşte acţiunea, pe autorul acţiunii. Nume predicativ = cuvânt care, împreună cu un verb cop**ativ, formează predicatul unei propoziţii. – Lat. nomen. NÚME s. 1. denumire, numire, (livr.) denominaţie, (rar) intitulare, (înv.) titlu, titulatură. (Ce ~ poartă?) 2. nume de botez v. prenume; nume de familie = patronim, patronimic, (înv. şi reg.) poreclă; nume mic v. prenume. 3. v. poreclă. 4. v. apelativ. 5. v. substantiv. 6. v. reputaţie. núme s. n., art. númele; pl. núme NÚME n. 1) Denumire dată unei fiinţe sau unui obiect pentru a le individualiza. ♢ ~ mic prenume. ~ de botez nume care se dă când se botează copilul. ~ de familie nume purtat de membrii aceleiaşi familii şi transmis de la părinţi la copii. Ziua ~lui onomastică. A spune (sau a zice) pe ~ a) a rosti numele cuiva; b) a se adresa cu numele; b) a numi direct, fără ocolişuri. Zi-i pe ~! a) spune-mi numele (că l-am uitat); b) numeşte direct! Să nu-mi (mai) zici pe ~ se spune când cineva este ferm convins de un lucru şi vrea să-l creadă şi alţii. A da (sau a pune) ~ a (de)numi. Cum ţi-i ~le? cum te cheamă? În ~le cuiva sau a ceva a) pentru binele sau pentru cauza cuiva sau a ceva; b) din partea cuiva sau a ceva; din împuternicirea cuiva. În ~le legii având la bază prescripţiile legii. A nu-i (mai) şti (sau auzi) cuiva de ~ a nu mai şti nimic despre cineva; a nu mai avea nici o veste despre cineva; a-i pierde urma. Să nu-ţi mai aud de ~ nu mai vreau să ştiu de tine. 2) Cuvânt prin care este calificat cineva sau ceva; calificativ. ♢ Cu (sau sub) ~ de prezentân-du-se ca; sub formă de; în chip de. A (nu) lua în ~ de rău a (nu) presupunecineva intenţionează ceva rău; a (nu) se supăra. 3) Supranume dat unei persoane (de obicei, în batjocură), bazându-se pe o trăsătură caracteristică a acesteia; poreclă. 4) Opinie publică bună sau rea despre cineva sau ceva; faimă; reputaţie. ♢ Cu ~ vestit; renumit. Fără (de) ~ a) care nu este cunoscut publicului; b) care nu este identificat; anonim. A-şi face un ~ a fi cunoscut publicului printr-o activitate prodigioasă. A lăsa un ~ a lăsa o faimă bună. A-i merge ~le a i se duce vestea. 5) ling. Denumire comună pentru substantiv, adjectiv, pronume şi numeral. ♢ ~ comun substantiv comun. ~ propriu substantiv propriu. ~ de agent autor al acţiunii, exprimat printr-un substantiv sau un adjectiv derivat de la un verb. ~ predicativ parte nominală a predicatului. /nomen

nume - NÚME, nume, s.n. 1. Cuvânt sau grup de cuvinte prin care numim, arătăm cum se cheamă o fiinţă sau un lucru, o acţiune, o noţiune etc. şi prin care acestea se individualizează. ♢ Nume de botez (sau mic) = prenume. Nume de familie = nume pe care îl poartă toţi membrii aceleiaşi familii şi care se transmite de la părinţi la copii. Ziua numelui = zi în care cineva îşi sărbătoreşte onomastica. ♢ Loc. adj. Fără (de) nume = a) care nu este ştiut, cunoscut; anonim, obscur; b) care impresionează puternic. ♢ Loc. adv. Pe nume = a) spunându-i numele, adresându-se cu numele; b) direct, răspicat. ♢ Loc. prep. în numele = a) în locul cuiva, din partea, din însărcinarea cuiva (sau a ceva); b) invocând puterea, autoritatea cuiva. ♢ Expr. Zi-i pe nume! = a) spune-mi numele lui, aminteşte-mi numele lui (de care nu-mi aduc aminte momentan); b) se spune când nu-ţi aminteşti momentan numele unui obiect, al unei fiinţe. A lovi (sau a păli, a-i trage cuiva una) în numele tatălui = a lovi, a-i trage (cuiva una) drept în frunte. (Fam.) Să nu-mi (mai) zici pe nume dacă = să mă desconsideri dacă, să nu mă mai recunoşti dacă A cunoaşte (pe cineva) numai după (sau din) nume sau a auzi de numele cuiva = a cunoaşte (pe cineva) din auzite, fără să-l fi văzut vreodată. A nu-i (mai) şti (sau auzi) cuiva de nume = a nu mai şti nimic despre cineva. A (nu) lua (cuiva ceva) în nume de rău = a (nu) se supăra, a (nu) interpreta în mod greşit cele spuse de cineva. A lua în nume de bine (pe cineva) = a aprecia (pe cineva), a ţine(la cineva). Pentru numele lui Dumnezeu! formulă exclamativă care însoţeşte o rugăminte sau care exprimă iritare, indignare, nedumerire. Pe numele (cuiva) = (despre un act, o proprietate etc.) înscris ca proprietate legală (a cuiva). (În imprecaţii) Veni-ţi-ar (sau pieri-ţi-ar) numele sau să nu(-ţi) mai aud de nume, nu ţi-aş mai auzi de nume, acolo sa-ţi rămână numele, se spune cuiva pe care nu-l poţi suferi, pe care doreşti să nu-l mai vezi niciodată, a cărui moarte o doreşti. ♦ (Fiz.) Sens. 2. Calificativ, atribut; poreclă; p.ext. titlu, rang. ♢ Loc. adv. Cu (sau sub) nume de = a) cu titlul de, sub formă de, în chip de; b) sub pretext că, pe motiv că, spunând că; ♢ Expr. (Numai) cu numele = de formă, fără să corespundă realităţii. 3. Reputaţie, faimă. ♢ Expr. A scoate (sau a-i ieşi, a scorni etc. cuiva) nume (rău) = a face cuiva sau a căpăta faimă, reputaţie rea, a (se) vorbi de rău despre cineva. A-şi face (un) nume = a ajunge cunoscut, vestit prin acţiuni pozitive. A-i merge (cuiva) numele că = a se spune despre cineva că 4. (Reg.) Pretext, motiv. 5. Termen generic pentru părţile de vorbire care se declină; spec. substantiv. ♢ Nume de agent = substantiv sau adjectiv care derivă dintr-un verb şi care denumeşte pe cel ce săvârşeşte acţiunea, pe autorul acţiunii. Nume predicativ = cuvânt care, împreună cu un verb cop**ativ, formează predicatul unei propoziţii. – Lat. nomen. NÚME s. 1. denumire, numire, (livr.) denominaţie, (rar) intitulare, (înv.) titlu, titulatură. (Ce ~ poartă?) 2. nume de botez v. prenume; nume de familie = patronim, patronimic, (înv. şi reg.) poreclă; nume mic v. prenume. 3. v. poreclă. 4. v. apelativ. 5. v. substantiv. 6. v. reputaţie. núme s. n., art. númele; pl. núme NÚME n. 1) Denumire dată unei fiinţe sau unui obiect pentru a le individualiza. ♢ ~ mic prenume. ~ de botez nume care se dă când se botează copilul. ~ de familie nume purtat de membrii aceleiaşi familii şi transmis de la părinţi la copii. Ziua ~lui onomastică. A spune (sau a zice) pe ~ a) a rosti numele cuiva; b) a se adresa cu numele; b) a numi direct, fără ocolişuri. Zi-i pe ~! a) spune-mi numele (că l-am uitat); b) numeşte direct! Să nu-mi (mai) zici pe ~ se spune când cineva este ferm convins de un lucru şi vrea să-l creadă şi alţii. A da (sau a pune) ~ a (de)numi. Cum ţi-i ~le? cum te cheamă? În ~le cuiva sau a ceva a) pentru binele sau pentru cauza cuiva sau a ceva; b) din partea cuiva sau a ceva; din împuternicirea cuiva. În ~le legii având la bază prescripţiile legii. A nu-i (mai) şti (sau auzi) cuiva de ~ a nu mai şti nimic despre cineva; a nu mai avea nici o veste despre cineva; a-i pierde urma. Să nu-ţi mai aud de ~ nu mai vreau să ştiu de tine. 2) Cuvânt prin care este calificat cineva sau ceva; calificativ. ♢ Cu (sau sub) ~ de prezentân-du-se ca; sub formă de; în chip de. A (nu) lua în ~ de rău a (nu) presupunecineva intenţionează ceva rău; a (nu) se supăra. 3) Supranume dat unei persoane (de obicei, în batjocură), bazându-se pe o trăsătură caracteristică a acesteia; poreclă. 4) Opinie publică bună sau rea despre cineva sau ceva; faimă; reputaţie. ♢ Cu ~ vestit; renumit. Fără (de) ~ a) care nu este cunoscut publicului; b) care nu este identificat; anonim. A-şi face un ~ a fi cunoscut publicului printr-o activitate prodigioasă. A lăsa un ~ a lăsa o faimă bună. A-i merge ~le a i se duce vestea. 5) ling. Denumire comună pentru substantiv, adjectiv, pronume şi numeral. ♢ ~ comun substantiv comun. ~ propriu substantiv propriu. ~ de agent autor al acţiunii, exprimat printr-un substantiv sau un adjectiv derivat de la un verb. ~ predicativ parte nominală a predicatului. /nomen nume de obosit

//
Copyright (C) DEX online. Copierea definiţiilor este permisă sub licenţa GPL, cu condiţia păstrării acestei note. Detalii aici


//