Cauta un cuvant


//
comun - COMÚN, -Ă, comuni, -e, adj. 1. Care aparţine mai multora sau tuturor; care priveşte sau interesează pe mai mulţi sau pe toţi; de care se folosesc mai mulţi sau toţi; obştesc. ♢ Drept comun = parte a dreptului care are aplicare generală (spre deosebire de dreptul care se aplică în domenii speciale). Criminal de drept comun = criminal care a comis o crimă obişnuită. Substantiv comun = substantiv care serveşte la indicarea obiectelor de acelaşi fel. Factor comun = număr cu care se înmulţesc toţi termenii unei sume. Divizor comun = număr întreg care împarte exact mai multe numere întregi date. Multiplu comun = număr care e divizibil cu mai multe numere întregi date. Cel mai mic multiplu comun = cel mai mic număr întreg care se poate împărţi exact prin mai multe numere întregi. Numitor comun = numitor care aparţine mai multor fracţii. An comun = an calendaristic. ♢ Expr. A face cauză comună cu cineva = a lua partea cuiva într-o chestiune sau într-o discuţie. A nu avea nimic comun cu cineva (sau ceva) = a nu avea nici o legătură cu cineva, a fi străin de... A duce viaţă comună cu cineva = a trăi sub acelaşi acoperiş; a convieţui. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce aparţine unei colectivităţi; ceea ce este alcătuit pe baze obşteşti. ♢ Loc. adv. În comun = laolaltă, împreună. 2. Obişnuit, normal, firesc; frecvent. ♢ Loc comun = idee cunoscută de toată lumea, lucru ştiut; banalitate. ♢ Expr. (Substantivat) A ieşi din comun = a se prezenta ca ceva aparte, neobişnuit, deosebit de ceilalţi. 3. Banal, de rând; de proastă calitate. – Din fr. commun, lat. communis.

comun - COMÚN, -Ă, comuni, -e, adj. 1. Care aparţine mai multora sau tuturor; care priveşte sau interesează pe mai mulţi sau pe toţi; de care se folosesc mai mulţi sau toţi; obştesc. ♢ Drept comun = parte a dreptului care are aplicare generală (spre deosebire de dreptul care se aplică în domenii speciale). Criminal de drept comun = criminal care a comis o crimă obişnuită. Substantiv comun = substantiv care serveşte la indicarea obiectelor de acelaşi fel. Factor comun = număr cu care se înmulţesc toţi termenii unei sume. Divizor comun = număr întreg care împarte exact mai multe numere întregi date. Multiplu comun = număr care e divizibil cu mai multe numere întregi date. Cel mai mic multiplu comun = cel mai mic număr întreg care se poate împărţi exact prin mai multe numere întregi. Numitor comun = numitor care aparţine mai multor fracţii. An comun = an calendaristic. ♢ Expr. A face cauză comună cu cineva = a lua partea cuiva într-o chestiune sau într-o discuţie. A nu avea nimic comun cu cineva (sau ceva) = a nu avea nici o legătură cu cineva, a fi străin de... A duce viaţă comună cu cineva = a trăi sub acelaşi acoperiş; a convieţui. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce aparţine unei colectivităţi; ceea ce este alcătuit pe baze obşteşti. ♢ Loc. adv. În comun = laolaltă, împreună. 2. Obişnuit, normal, firesc; frecvent. ♢ Loc comun = idee cunoscută de toată lumea, lucru ştiut; banalitate. ♢ Expr. (Substantivat) A ieşi din comun = a se prezenta ca ceva aparte, neobişnuit, deosebit de ceilalţi. 3. Banal, de rând; de proastă calitate. – Din fr. commun, lat. communis. Comunpropriu

comun - COMÚN, -Ă, comuni, -e, adj. 1. Care aparţine mai multora sau tuturor; care priveşte sau interesează pe mai mulţi sau pe toţi; de care se folosesc mai mulţi sau toţi; obştesc. ♢ Drept comun = parte a dreptului care are aplicare generală (spre deosebire de dreptul care se aplică în domenii speciale). Criminal de drept comun = criminal care a comis o crimă obişnuită. Substantiv comun = substantiv care serveşte la indicarea obiectelor de acelaşi fel. Factor comun = număr cu care se înmulţesc toţi termenii unei sume. Divizor comun = număr întreg care împarte exact mai multe numere întregi date. Multiplu comun = număr care e divizibil cu mai multe numere întregi date. Cel mai mic multiplu comun = cel mai mic număr întreg care se poate împărţi exact prin mai multe numere întregi. Numitor comun = numitor care aparţine mai multor fracţii. An comun = an calendaristic. ♢ Expr. A face cauză comună cu cineva = a lua partea cuiva într-o chestiune sau într-o discuţie. A nu avea nimic comun cu cineva (sau ceva) = a nu avea nici o legătură cu cineva, a fi străin de... A duce viaţă comună cu cineva = a trăi sub acelaşi acoperiş; a convieţui. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce aparţine unei colectivităţi; ceea ce este alcătuit pe baze obşteşti. ♢ Loc. adv. În comun = laolaltă, împreună. 2. Obişnuit, normal, firesc; frecvent. ♢ Loc comun = idee cunoscută de toată lumea, lucru ştiut; banalitate. ♢ Expr. (Substantivat) A ieşi din comun = a se prezenta ca ceva aparte, neobişnuit, deosebit de ceilalţi. 3. Banal, de rând; de proastă calitate. – Din fr. commun, lat. communis. Comunpropriu COMÚN adj. 1. v. general. 2. (GRAM.) (ieşit din uz) apelativ. (Substantiv ~.) 3. v. obişnuit. (Un om ~.) 4. mediocru, mijlociu, potrivit. (Un elev ~.) 5. grosolan, ordinar. (Pânză ~.) 6. v. banal. 7. banal, neoriginal, (fig.) ieftin. (Un procedeu stilistic ~.) 8. v. prozaic. 9. banal, neînsemnat, obişnuit, sărac. (Viaţa pictorului a fost uimitor de ~.) 10. banal, obişnuit, ordinar, (înv.) prost, prostesc. (În lucruri ~ voi vedeţi numai minuni.)

comun - COMÚN, -Ă, comuni, -e, adj. 1. Care aparţine mai multora sau tuturor; care priveşte sau interesează pe mai mulţi sau pe toţi; de care se folosesc mai mulţi sau toţi; obştesc. ♢ Drept comun = parte a dreptului care are aplicare generală (spre deosebire de dreptul care se aplică în domenii speciale). Criminal de drept comun = criminal care a comis o crimă obişnuită. Substantiv comun = substantiv care serveşte la indicarea obiectelor de acelaşi fel. Factor comun = număr cu care se înmulţesc toţi termenii unei sume. Divizor comun = număr întreg care împarte exact mai multe numere întregi date. Multiplu comun = număr care e divizibil cu mai multe numere întregi date. Cel mai mic multiplu comun = cel mai mic număr întreg care se poate împărţi exact prin mai multe numere întregi. Numitor comun = numitor care aparţine mai multor fracţii. An comun = an calendaristic. ♢ Expr. A face cauză comună cu cineva = a lua partea cuiva într-o chestiune sau într-o discuţie. A nu avea nimic comun cu cineva (sau ceva) = a nu avea nici o legătură cu cineva, a fi străin de... A duce viaţă comună cu cineva = a trăi sub acelaşi acoperiş; a convieţui. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce aparţine unei colectivităţi; ceea ce este alcătuit pe baze obşteşti. ♢ Loc. adv. În comun = laolaltă, împreună. 2. Obişnuit, normal, firesc; frecvent. ♢ Loc comun = idee cunoscută de toată lumea, lucru ştiut; banalitate. ♢ Expr. (Substantivat) A ieşi din comun = a se prezenta ca ceva aparte, neobişnuit, deosebit de ceilalţi. 3. Banal, de rând; de proastă calitate. – Din fr. commun, lat. communis. Comunpropriu COMÚN adj. 1. v. general. 2. (GRAM.) (ieşit din uz) apelativ. (Substantiv ~.) 3. v. obişnuit. (Un om ~.) 4. mediocru, mijlociu, potrivit. (Un elev ~.) 5. grosolan, ordinar. (Pânză ~.) 6. v. banal. 7. banal, neoriginal, (fig.) ieftin. (Un procedeu stilistic ~.) 8. v. prozaic. 9. banal, neînsemnat, obişnuit, sărac. (Viaţa pictorului a fost uimitor de ~.) 10. banal, obişnuit, ordinar, (înv.) prost, prostesc. (În lucruri ~ voi vedeţi numai minuni.) común adj. m., pl. comúni; f. sg. comúnă,pl. comúne

comun - COMÚN, -Ă, comuni, -e, adj. 1. Care aparţine mai multora sau tuturor; care priveşte sau interesează pe mai mulţi sau pe toţi; de care se folosesc mai mulţi sau toţi; obştesc. ♢ Drept comun = parte a dreptului care are aplicare generală (spre deosebire de dreptul care se aplică în domenii speciale). Criminal de drept comun = criminal care a comis o crimă obişnuită. Substantiv comun = substantiv care serveşte la indicarea obiectelor de acelaşi fel. Factor comun = număr cu care se înmulţesc toţi termenii unei sume. Divizor comun = număr întreg care împarte exact mai multe numere întregi date. Multiplu comun = număr care e divizibil cu mai multe numere întregi date. Cel mai mic multiplu comun = cel mai mic număr întreg care se poate împărţi exact prin mai multe numere întregi. Numitor comun = numitor care aparţine mai multor fracţii. An comun = an calendaristic. ♢ Expr. A face cauză comună cu cineva = a lua partea cuiva într-o chestiune sau într-o discuţie. A nu avea nimic comun cu cineva (sau ceva) = a nu avea nici o legătură cu cineva, a fi străin de... A duce viaţă comună cu cineva = a trăi sub acelaşi acoperiş; a convieţui. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce aparţine unei colectivităţi; ceea ce este alcătuit pe baze obşteşti. ♢ Loc. adv. În comun = laolaltă, împreună. 2. Obişnuit, normal, firesc; frecvent. ♢ Loc comun = idee cunoscută de toată lumea, lucru ştiut; banalitate. ♢ Expr. (Substantivat) A ieşi din comun = a se prezenta ca ceva aparte, neobişnuit, deosebit de ceilalţi. 3. Banal, de rând; de proastă calitate. – Din fr. commun, lat. communis. Comunpropriu COMÚN adj. 1. v. general. 2. (GRAM.) (ieşit din uz) apelativ. (Substantiv ~.) 3. v. obişnuit. (Un om ~.) 4. mediocru, mijlociu, potrivit. (Un elev ~.) 5. grosolan, ordinar. (Pânză ~.) 6. v. banal. 7. banal, neoriginal, (fig.) ieftin. (Un procedeu stilistic ~.) 8. v. prozaic. 9. banal, neînsemnat, obişnuit, sărac. (Viaţa pictorului a fost uimitor de ~.) 10. banal, obişnuit, ordinar, (înv.) prost, prostesc. (În lucruri ~ voi vedeţi numai minuni.) común adj. m., pl. comúni; f. sg. comúnă,pl. comúne COMÚN ~ă (~i, ~e) 1) Care aparţine mai multor persoane. Casă ~ă. Pământ ~. 2) Care se face împreună; realizat de mai multe persoane; colectiv. Muncă ~ă. Operă ~ă. Acţiune ~ă. 3) Care aparţine tuturor; aflat în posesiunea tuturor; obştesc; colectiv. Bun ~. Interes ~. Voinţă ~ă. Drept ~. 4) Care nu se deosebeşte prin nimic; lipsit de originalitate; obişnuit; ordinar; banal; trivial; vulgar. Metodă ~ă. Figură ~ă. Stil ~. Manieră ~ă. ♢ În ~ împreună. A ieşi din ~ a se deosebi; a se distinge. /communis

//
Copyright (C) DEX online. Copierea definiţiilor este permisă sub licenţa GPL, cu condiţia păstrării acestei note. Detalii aici

//