Cauta un cuvant


obicei - OBICÉI, obiceiuri, s.n. 1. Deprindere individuală câştigată prin repetarea frecventă a aceleiaşi acţiuni; fel particular de a se purta sau de a face ceva; obişnuinţă, învăţ. ♢ Loc. adv. De obicei = de regulă, în mod obişnuit, în genere. ♢ Loc. vb. A avea obicei (sau obiceiul, de obicei) = a obişnui. 2. Deprindere consacrată; mod de a se purta, de a se îmbrăca, rânduială, uz etc. comune unui popor sau unei comunităţi omeneşti; datină, tradiţie, uzanţă, uz, rânduială. 3. (Înv.) Lege nescrisă, drept sau obligaţie statornicite prin tradiţie; cutumă. ♢ Obiceiul pământului = denumire specifică dată cutumei în ţările româneşti în timpul orânduirii feudale. [Pl. şi: obiceie] – Din bg. običaj.

obicei - OBICÉI, obiceiuri, s.n. 1. Deprindere individuală câştigată prin repetarea frecventă a aceleiaşi acţiuni; fel particular de a se purta sau de a face ceva; obişnuinţă, învăţ. ♢ Loc. adv. De obicei = de regulă, în mod obişnuit, în genere. ♢ Loc. vb. A avea obicei (sau obiceiul, de obicei) = a obişnui. 2. Deprindere consacrată; mod de a se purta, de a se îmbrăca, rânduială, uz etc. comune unui popor sau unei comunităţi omeneşti; datină, tradiţie, uzanţă, uz, rânduială. 3. (Înv.) Lege nescrisă, drept sau obligaţie statornicite prin tradiţie; cutumă. ♢ Obiceiul pământului = denumire specifică dată cutumei în ţările româneşti în timpul orânduirii feudale. [Pl. şi: obiceie] – Din bg. običaj. OBICÉI s. v. bir, dare, impozit.

obicei - OBICÉI, obiceiuri, s.n. 1. Deprindere individuală câştigată prin repetarea frecventă a aceleiaşi acţiuni; fel particular de a se purta sau de a face ceva; obişnuinţă, învăţ. ♢ Loc. adv. De obicei = de regulă, în mod obişnuit, în genere. ♢ Loc. vb. A avea obicei (sau obiceiul, de obicei) = a obişnui. 2. Deprindere consacrată; mod de a se purta, de a se îmbrăca, rânduială, uz etc. comune unui popor sau unei comunităţi omeneşti; datină, tradiţie, uzanţă, uz, rânduială. 3. (Înv.) Lege nescrisă, drept sau obligaţie statornicite prin tradiţie; cutumă. ♢ Obiceiul pământului = denumire specifică dată cutumei în ţările româneşti în timpul orânduirii feudale. [Pl. şi: obiceie] – Din bg. običaj. OBICÉI s. v. bir, dare, impozit. OBICÉI s. 1. v. fire. 2. deprindere, obişnuinţă, (livr.) habitudine, (înv. şi pop.) nărav, (pop.) învăţ, treabă, (înv. şi reg.) nacafa, (prin Olt.) săbaş, (înv.) învăţătură, obicină. (Conform ŭlui a plecat la plimbare.) 3. v. tabiet. 4. (la pl.) v. comportare. 5. v. datină. 6. v. cutumă. 7. v. uzanţă.

obicei - OBICÉI, obiceiuri, s.n. 1. Deprindere individuală câştigată prin repetarea frecventă a aceleiaşi acţiuni; fel particular de a se purta sau de a face ceva; obişnuinţă, învăţ. ♢ Loc. adv. De obicei = de regulă, în mod obişnuit, în genere. ♢ Loc. vb. A avea obicei (sau obiceiul, de obicei) = a obişnui. 2. Deprindere consacrată; mod de a se purta, de a se îmbrăca, rânduială, uz etc. comune unui popor sau unei comunităţi omeneşti; datină, tradiţie, uzanţă, uz, rânduială. 3. (Înv.) Lege nescrisă, drept sau obligaţie statornicite prin tradiţie; cutumă. ♢ Obiceiul pământului = denumire specifică dată cutumei în ţările româneşti în timpul orânduirii feudale. [Pl. şi: obiceie] – Din bg. običaj. OBICÉI s. v. bir, dare, impozit. OBICÉI s. 1. v. fire. 2. deprindere, obişnuinţă, (livr.) habitudine, (înv. şi pop.) nărav, (pop.) învăţ, treabă, (înv. şi reg.) nacafa, (prin Olt.) săbaş, (înv.) învăţătură, obicină. (Conform ŭlui a plecat la plimbare.) 3. v. tabiet. 4. (la pl.) v. comportare. 5. v. datină. 6. v. cutumă. 7. v. uzanţă. obicéi s. n., pl. obicéiuri

obicei - OBICÉI, obiceiuri, s.n. 1. Deprindere individuală câştigată prin repetarea frecventă a aceleiaşi acţiuni; fel particular de a se purta sau de a face ceva; obişnuinţă, învăţ. ♢ Loc. adv. De obicei = de regulă, în mod obişnuit, în genere. ♢ Loc. vb. A avea obicei (sau obiceiul, de obicei) = a obişnui. 2. Deprindere consacrată; mod de a se purta, de a se îmbrăca, rânduială, uz etc. comune unui popor sau unei comunităţi omeneşti; datină, tradiţie, uzanţă, uz, rânduială. 3. (Înv.) Lege nescrisă, drept sau obligaţie statornicite prin tradiţie; cutumă. ♢ Obiceiul pământului = denumire specifică dată cutumei în ţările româneşti în timpul orânduirii feudale. [Pl. şi: obiceie] – Din bg. običaj. OBICÉI s. v. bir, dare, impozit. OBICÉI s. 1. v. fire. 2. deprindere, obişnuinţă, (livr.) habitudine, (înv. şi pop.) nărav, (pop.) învăţ, treabă, (înv. şi reg.) nacafa, (prin Olt.) săbaş, (înv.) învăţătură, obicină. (Conform ŭlui a plecat la plimbare.) 3. v. tabiet. 4. (la pl.) v. comportare. 5. v. datină. 6. v. cutumă. 7. v. uzanţă. obicéi s. n., pl. obicéiuri OBICÉ//I ĩuri n. 1) Însuşire dobândită cu timpul prin practică şi devenită trăsătură caracteristică; obişnuinţă; deprindere. ♢ A avea ~ (sau ~ iul) a obişnui. 2) Lege nescrisă, consfinţită de tradiţie, care este proprie unui popor sau unei comunităţi de oameni; datină; cutumă. ♢ Câte bordeie, atâtea ~ ie fiecare cu tradiţiile sale. De ~ în mod obişnuit; de regulă. Ca de ~ ca întotdeauna. /

//
Copyright (C) DEX online. Copierea definiţiilor este permisă sub licenţa GPL, cu condiţia păstrării acestei note. Detalii aici


//