Cauta un cuvant


rost - ROST, rosturi, s.n. 1. Sens, înţeles, tâlc; scop, menire, justificare, motivare. ♦ Atribuţie, rol, misiune, sarcină. 2. Mod de a-şi întocmi viaţa; stare, situaţie socială, materială, familială; p. ext. gospodărie. ♢ Expr. A (nu) şti rostul cuiva = a (nu) şti unde se află şi cum îşi organizează cineva viaţa. A fi rost de ceva = a întrevedea posibilitatea de a găsi ceva. A face rost de ceva = a procura ceva (greu de obţinut, de realizat). 3. Mod, fel de organizare a unei activităţi; ordine după care se desfăşoară o acţiune; plan de desfăşurare, de executare a ceva. ♢ Expr. A nu-şi afla rostul = a nu-şi găsi locul, a nu-şi găsi astâmpăr. A-şi pierde rostul = a-şi pierde cumpătul. A fi în rostul lui = a fi acolo unde îi este locul, unde se cuvine să fie. ♦ Ordine stabilă, stare de lucruri; rânduială. 4. Spaţiu în formă de unghi, format la războiul de ţesut între firele de urzeală ridicate de iţe şi cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură. 5. Spaţiu îngust lăsat între două construcţii alăturate sau între două părţi ale unei construcţii, pentru a permite mişcarea lor relativă sub acţiunea forţelor interioare sau a variaţiilor de temperatură. Rost de etanşare. Rost de lucru. ♦ Jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o ferestruică, o uşă, un capac. 6. (Înv.) Gură; (azi livr.) grai, vorbire. ♢ Loc. adv. Pe de rost = fără un text în faţă, din aducere-aminte, din memorie. ♢ Expr. A învăţa pe de rost = a învăţa un text pentru a-l putea reda din memorie. A lua (pe cineva) la rost = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. ♦ (Înv. şi arh.) Facultatea de a vorbi. – Lat. rostrum.

rost - ROST, rosturi, s.n. 1. Sens, înţeles, tâlc; scop, menire, justificare, motivare. ♦ Atribuţie, rol, misiune, sarcină. 2. Mod de a-şi întocmi viaţa; stare, situaţie socială, materială, familială; p. ext. gospodărie. ♢ Expr. A (nu) şti rostul cuiva = a (nu) şti unde se află şi cum îşi organizează cineva viaţa. A fi rost de ceva = a întrevedea posibilitatea de a găsi ceva. A face rost de ceva = a procura ceva (greu de obţinut, de realizat). 3. Mod, fel de organizare a unei activităţi; ordine după care se desfăşoară o acţiune; plan de desfăşurare, de executare a ceva. ♢ Expr. A nu-şi afla rostul = a nu-şi găsi locul, a nu-şi găsi astâmpăr. A-şi pierde rostul = a-şi pierde cumpătul. A fi în rostul lui = a fi acolo unde îi este locul, unde se cuvine să fie. ♦ Ordine stabilă, stare de lucruri; rânduială. 4. Spaţiu în formă de unghi, format la războiul de ţesut între firele de urzeală ridicate de iţe şi cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură. 5. Spaţiu îngust lăsat între două construcţii alăturate sau între două părţi ale unei construcţii, pentru a permite mişcarea lor relativă sub acţiunea forţelor interioare sau a variaţiilor de temperatură. Rost de etanşare. Rost de lucru. ♦ Jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o ferestruică, o uşă, un capac. 6. (Înv.) Gură; (azi livr.) grai, vorbire. ♢ Loc. adv. Pe de rost = fără un text în faţă, din aducere-aminte, din memorie. ♢ Expr. A învăţa pe de rost = a învăţa un text pentru a-l putea reda din memorie. A lua (pe cineva) la rost = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. ♦ (Înv. şi arh.) Facultatea de a vorbi. – Lat. rostrum. ROST s. v. cioc, clonţ, cuvânt, dispoziţie, glas, grai, gură, normă, plisc, prescripţie, prevedere, tăiş, uşor, voce, vorbă, vorbire.

rost - ROST, rosturi, s.n. 1. Sens, înţeles, tâlc; scop, menire, justificare, motivare. ♦ Atribuţie, rol, misiune, sarcină. 2. Mod de a-şi întocmi viaţa; stare, situaţie socială, materială, familială; p. ext. gospodărie. ♢ Expr. A (nu) şti rostul cuiva = a (nu) şti unde se află şi cum îşi organizează cineva viaţa. A fi rost de ceva = a întrevedea posibilitatea de a găsi ceva. A face rost de ceva = a procura ceva (greu de obţinut, de realizat). 3. Mod, fel de organizare a unei activităţi; ordine după care se desfăşoară o acţiune; plan de desfăşurare, de executare a ceva. ♢ Expr. A nu-şi afla rostul = a nu-şi găsi locul, a nu-şi găsi astâmpăr. A-şi pierde rostul = a-şi pierde cumpătul. A fi în rostul lui = a fi acolo unde îi este locul, unde se cuvine să fie. ♦ Ordine stabilă, stare de lucruri; rânduială. 4. Spaţiu în formă de unghi, format la războiul de ţesut între firele de urzeală ridicate de iţe şi cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură. 5. Spaţiu îngust lăsat între două construcţii alăturate sau între două părţi ale unei construcţii, pentru a permite mişcarea lor relativă sub acţiunea forţelor interioare sau a variaţiilor de temperatură. Rost de etanşare. Rost de lucru. ♦ Jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o ferestruică, o uşă, un capac. 6. (Înv.) Gură; (azi livr.) grai, vorbire. ♢ Loc. adv. Pe de rost = fără un text în faţă, din aducere-aminte, din memorie. ♢ Expr. A învăţa pe de rost = a învăţa un text pentru a-l putea reda din memorie. A lua (pe cineva) la rost = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. ♦ (Înv. şi arh.) Facultatea de a vorbi. – Lat. rostrum. ROST s. v. cioc, clonţ, cuvânt, dispoziţie, glas, grai, gură, normă, plisc, prescripţie, prevedere, tăiş, uşor, voce, vorbă, vorbire. ROST s. 1. v. semnificaţie. 2. justificare. 3. raţiune, socoteală. (Are şi aceasta un ~.) 4. socoteală, (înv. şi reg.) şart. (Toate au ~ul lor.) 5. v. rânduială. 6. rânduială, (pop.) seamă, (prin Transilv.) agod. (Ştie ~ul nunţii.) 7. v. socoteală. 8. v. situaţie. 9. ordine, organizare, rânduială. (~ul lumii nu se schimbă cu pamflete.) 10. v. menire. 11. v. scop.

rost - ROST, rosturi, s.n. 1. Sens, înţeles, tâlc; scop, menire, justificare, motivare. ♦ Atribuţie, rol, misiune, sarcină. 2. Mod de a-şi întocmi viaţa; stare, situaţie socială, materială, familială; p. ext. gospodărie. ♢ Expr. A (nu) şti rostul cuiva = a (nu) şti unde se află şi cum îşi organizează cineva viaţa. A fi rost de ceva = a întrevedea posibilitatea de a găsi ceva. A face rost de ceva = a procura ceva (greu de obţinut, de realizat). 3. Mod, fel de organizare a unei activităţi; ordine după care se desfăşoară o acţiune; plan de desfăşurare, de executare a ceva. ♢ Expr. A nu-şi afla rostul = a nu-şi găsi locul, a nu-şi găsi astâmpăr. A-şi pierde rostul = a-şi pierde cumpătul. A fi în rostul lui = a fi acolo unde îi este locul, unde se cuvine să fie. ♦ Ordine stabilă, stare de lucruri; rânduială. 4. Spaţiu în formă de unghi, format la războiul de ţesut între firele de urzeală ridicate de iţe şi cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură. 5. Spaţiu îngust lăsat între două construcţii alăturate sau între două părţi ale unei construcţii, pentru a permite mişcarea lor relativă sub acţiunea forţelor interioare sau a variaţiilor de temperatură. Rost de etanşare. Rost de lucru. ♦ Jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o ferestruică, o uşă, un capac. 6. (Înv.) Gură; (azi livr.) grai, vorbire. ♢ Loc. adv. Pe de rost = fără un text în faţă, din aducere-aminte, din memorie. ♢ Expr. A învăţa pe de rost = a învăţa un text pentru a-l putea reda din memorie. A lua (pe cineva) la rost = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. ♦ (Înv. şi arh.) Facultatea de a vorbi. – Lat. rostrum. ROST s. v. cioc, clonţ, cuvânt, dispoziţie, glas, grai, gură, normă, plisc, prescripţie, prevedere, tăiş, uşor, voce, vorbă, vorbire. ROST s. 1. v. semnificaţie. 2. justificare. 3. raţiune, socoteală. (Are şi aceasta un ~.) 4. socoteală, (înv. şi reg.) şart. (Toate au ~ul lor.) 5. v. rânduială. 6. rânduială, (pop.) seamă, (prin Transilv.) agod. (Ştie ~ul nunţii.) 7. v. socoteală. 8. v. situaţie. 9. ordine, organizare, rânduială. (~ul lumii nu se schimbă cu pamflete.) 10. v. menire. 11. v. scop. rost s. n., pl. rósturi

rost - ROST, rosturi, s.n. 1. Sens, înţeles, tâlc; scop, menire, justificare, motivare. ♦ Atribuţie, rol, misiune, sarcină. 2. Mod de a-şi întocmi viaţa; stare, situaţie socială, materială, familială; p. ext. gospodărie. ♢ Expr. A (nu) şti rostul cuiva = a (nu) şti unde se află şi cum îşi organizează cineva viaţa. A fi rost de ceva = a întrevedea posibilitatea de a găsi ceva. A face rost de ceva = a procura ceva (greu de obţinut, de realizat). 3. Mod, fel de organizare a unei activităţi; ordine după care se desfăşoară o acţiune; plan de desfăşurare, de executare a ceva. ♢ Expr. A nu-şi afla rostul = a nu-şi găsi locul, a nu-şi găsi astâmpăr. A-şi pierde rostul = a-şi pierde cumpătul. A fi în rostul lui = a fi acolo unde îi este locul, unde se cuvine să fie. ♦ Ordine stabilă, stare de lucruri; rânduială. 4. Spaţiu în formă de unghi, format la războiul de ţesut între firele de urzeală ridicate de iţe şi cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură. 5. Spaţiu îngust lăsat între două construcţii alăturate sau între două părţi ale unei construcţii, pentru a permite mişcarea lor relativă sub acţiunea forţelor interioare sau a variaţiilor de temperatură. Rost de etanşare. Rost de lucru. ♦ Jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o ferestruică, o uşă, un capac. 6. (Înv.) Gură; (azi livr.) grai, vorbire. ♢ Loc. adv. Pe de rost = fără un text în faţă, din aducere-aminte, din memorie. ♢ Expr. A învăţa pe de rost = a învăţa un text pentru a-l putea reda din memorie. A lua (pe cineva) la rost = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. ♦ (Înv. şi arh.) Facultatea de a vorbi. – Lat. rostrum. ROST s. v. cioc, clonţ, cuvânt, dispoziţie, glas, grai, gură, normă, plisc, prescripţie, prevedere, tăiş, uşor, voce, vorbă, vorbire. ROST s. 1. v. semnificaţie. 2. justificare. 3. raţiune, socoteală. (Are şi aceasta un ~.) 4. socoteală, (înv. şi reg.) şart. (Toate au ~ul lor.) 5. v. rânduială. 6. rânduială, (pop.) seamă, (prin Transilv.) agod. (Ştie ~ul nunţii.) 7. v. socoteală. 8. v. situaţie. 9. ordine, organizare, rânduială. (~ul lumii nu se schimbă cu pamflete.) 10. v. menire. 11. v. scop. rost s. n., pl. rósturi ROST ~uri n. 1) Destinaţie a unui lucru în funcţie de utilitatea lui; noimă; sens. A şti ~ul vieţii. 2) Bază raţională care justifică existenţa unui lucru sau realizarea unei ac-ţiuni; sens. ♢ Fără ~ fără folos; degeaba. A-şi avea ~ul a) a fi îndreptăţit; b) a avea o anumită destinaţie. N-are ~ nu face. Ce ~ are? a) nu are nici o bază raţională; b) la ce foloseşte? la ce bun? 3) Situaţie în societate. ♢ Om cu ~ om aranjat în viaţă; gospodar. A-şi face un ~ în viaţă a se aranja. A face ~ de ceva a procura ceva care nu se găseşte uşor. 4) Stare de lucruri. ♢ A fi în ~ul lui a fi la locul cuvenit. A nu-şi afla ~ a fi cuprins de neastâmpăr. A-şi pierde ~ul a se pierde cu firea. 5) (la războiul de ţesut) Spaţiu (în formă de unghi) format de cele două plane ale firelor de urzeală, prin care se trece suveica cu bătătura. ~ul pânzei. ♢ Să crească ~ul mare formulă de urare spusă într-o casă unde se lucrează la războiul de ţesut. 6) Spaţiu îngust, lăsat între două elemente ale unei construcţii sau ale unui sistem tehnic. 7) înv. Cavitatea dintre maxilarul superior şi cel inferior, mărginit de buze; gură. ♢ A învăţa pe de ~ a însuşi un text pentru a-l putea reproduce din memorie. A lua la ~ a cere cuiva socoteală pentru cele înfăptuite, certân-du-l. /rostrum

//
Copyright (C) DEX online. Copierea definiţiilor este permisă sub licenţa GPL, cu condiţia păstrării acestei note. Detalii aici


//