Cauta un cuvant


vrednic - VRÉDNIC, -Ă, vrednici, -ce, adj. 1. Harnic, iute, cu rost la treabă. ♦ Capabil, destoinic. 2. Demn de..., care merită să..., căruia i se cuvine pe drept ceva. ♢ Expr. (Reg.) A fi vrednic = a valora, a preţui. ♦ (Urmat de un conjunctiv sau un infinitiv) Care este în stare, care posedă însuşirile necesare pentru a săvârşi ceva. – Din sl. vrĕdĩnŭ.

vrednic - VRÉDNIC, -Ă, vrednici, -ce, adj. 1. Harnic, iute, cu rost la treabă. ♦ Capabil, destoinic. 2. Demn de..., care merită să..., căruia i se cuvine pe drept ceva. ♢ Expr. (Reg.) A fi vrednic = a valora, a preţui. ♦ (Urmat de un conjunctiv sau un infinitiv) Care este în stare, care posedă însuşirile necesare pentru a săvârşi ceva. – Din sl. vrĕdĩnŭ. Vrednic ≠ nedemn, nevrednic

vrednic - VRÉDNIC, -Ă, vrednici, -ce, adj. 1. Harnic, iute, cu rost la treabă. ♦ Capabil, destoinic. 2. Demn de..., care merită să..., căruia i se cuvine pe drept ceva. ♢ Expr. (Reg.) A fi vrednic = a valora, a preţui. ♦ (Urmat de un conjunctiv sau un infinitiv) Care este în stare, care posedă însuşirile necesare pentru a săvârşi ceva. – Din sl. vrĕdĩnŭ. Vrednic ≠ nedemn, nevrednic VRÉDNIC adj. 1. v. harnic. 2. v. competent. 3. v. demn.

vrednic - VRÉDNIC, -Ă, vrednici, -ce, adj. 1. Harnic, iute, cu rost la treabă. ♦ Capabil, destoinic. 2. Demn de..., care merită să..., căruia i se cuvine pe drept ceva. ♢ Expr. (Reg.) A fi vrednic = a valora, a preţui. ♦ (Urmat de un conjunctiv sau un infinitiv) Care este în stare, care posedă însuşirile necesare pentru a săvârşi ceva. – Din sl. vrĕdĩnŭ. Vrednic ≠ nedemn, nevrednic VRÉDNIC adj. 1. v. harnic. 2. v. competent. 3. v. demn. vrédnic adj. m., pl. vrédnici; f. sg. vrédnică, pl. vrédnice

vrednic - VRÉDNIC, -Ă, vrednici, -ce, adj. 1. Harnic, iute, cu rost la treabă. ♦ Capabil, destoinic. 2. Demn de..., care merită să..., căruia i se cuvine pe drept ceva. ♢ Expr. (Reg.) A fi vrednic = a valora, a preţui. ♦ (Urmat de un conjunctiv sau un infinitiv) Care este în stare, care posedă însuşirile necesare pentru a săvârşi ceva. – Din sl. vrĕdĩnŭ. Vrednic ≠ nedemn, nevrednic VRÉDNIC adj. 1. v. harnic. 2. v. competent. 3. v. demn. vrédnic adj. m., pl. vrédnici; f. sg. vrédnică, pl. vrédnice VRÉDNI//C ~că (~ci, ~ce) 1) Care vădeşte demnitate; cu demnitate; destoinic; demn. 2) Care se bucură de prestigiu; cu autoritate morală. 3) Care munceşte mult şi cu folos; harnic; muncitor. /
//
Copyright (C) DEX online. Copierea definiţiilor este permisă sub licenţa GPL, cu condiţia păstrării acestei note. Detalii aici


//